Rank: Fondator  Country :  Browser :  Bara warn :  Sex-ul :  Zodiac :  Zodiac chinezesc :  Mesaje : 852 Puncte Obtinute : 99817 Reputatie : 0 Data de inscriere : 21/05/2011 Varsta : 30 Localizare : Romania, Giurgiu
 |  Subiect: Batalia pentru Normandia  Dum 22 Mai - 12:16:01 |
|
| Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forţele germane şi forţele Aliaţilor ca parte a celui de-al
doilea război mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost
Operaţiunea Overlord şi s-a desfăşurat între 6 iunie – 19 august 1944,
când Aliaţii au traversat Sena, sau, după alţi autori, 25 august, când a
fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele
noastre cea mai mare operaţiune amfibie din istorie, care a implicat
participarea a aproape trei milioane de soldaţi, care au traversat
Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza iniţială a Operaţiunii
Overlord a purtat numele de cod Operaţiunea Neptun. În faza iniţială a
invaziei, aliaţii au trebuit să pună ferm piciorul pe continent,
obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie.
Primele forţe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit şi Statele
Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forţe substanţiale
ale Franţei Libere şi Poloniei plus contingente mai mici din Belgia,
Cehoslovacia, Grecia, Olanda şi Norvegia.[4]
Invazia din Normandia a
început cu acţiunile aeropurtate ale trupelor de paraşutişti şi ale
infanteriei transportate cu planoare şi cu atacuri masive ale aviaţiei,
artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie. În dimineaţa zilei de 6
iunie a fost declanşată acţiunea amfibie de debarcare pe plajele
Normandiei. Forţele destinate acţiunii au început deplasarea în Ziua Z
din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important
dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru
mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a
capetelor de pod şi mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei.
Aceste acţiuni au dus la închiderea pungii de la Falaise şi la
eliberarea Parisului la sfârşitul luni august 1944.
Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit,
imensitatea spaţiilor ne va .... permite o pierdere de teritoriu ...
fără ca şansele de supravieţuire ale Germaniei să sufere o lovitură
mortală. Nu e acelaşi lucru se întâmplă în occident! Dacă inamicul va
avea succes aici ... vor urma consecinţe de proporţii uriaşe în foarte
scurt timp”.
Preparativele aliate
După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică, Armata Roşie a suportat greul
luptelor împotriva Puterilor Axei pe frontul continental european.
Într-o declaraţie comună cu Stalin, preşedintele SUA Franklin D.
Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill au anunţat că s-a
ajuns la un „consens deplin” în ceea ce priveşte nevoia urgentă de
creare a unui al doilea front în Europa în 1942. Churchill i-a informat
în mod neoficial pe sovietici printr-un memorandum înmânat lui Viaceslav
Molotov că resursele necesare pentru invazie sunt insuficiente pentru
declanşarea unei operaţiuni de amploare în cursul anului 1942.[6]
Anunţul a avut efect, Hitler ordonând începerea de pregătiri pentru
fortificarea coastei vestice a Atlanticului, în vederea respingerii unei
invazii aliate. Liderii britanici, în frunte cu premierul Churchill,
doreau să evite atacurile frontale specifice primului război mondial,
care provocaseră uriaşe pierderi umane. În schimb, Churchill şi şefii
militarei britanici sprijineau atacurile comandourilor Direcţiei
Operaţiunilor Speciale şi ale acţiunile mişcărilor naţionale de
rezistenţă, în timp ce principalul efort de război al Aliaţilor
occidentali ar fi trebuit să fie făcut în Marea Mediterană şi Italia,
(care era considerat aliatul slab al Axei), ţintind Austria şi, mai
departe, centrul Germaniei. O asemenea abordare a problemei oferea
avantajul creării unei bariere, care ar fi limitat înaintarea sovietică
în Europa. În schimb, americanii considerau că o abordare mult mai
pragmatică era un atac pe calea cea mai scurtă dintre Germania şi
principalele baze aliate din Regatul Unit. Americanii şi-au sprijinit cu
foarte mare hotărâre punctul de vedere şi au lăsat foarte clar să se
înţeleagă că soluţia debarcării pe coasta Atlanticului este singura pe
care o vor spirjini. Până în 1944, au mai existat două porpuneri de
acţiune, „Operaţiunea Sledgehammer (Barosul)” în 1942 şi „Operaţiunea
Roundup (Atacul prin surprindere)” în 1943. Ultimul plan a fost adoptat
şi dezvoltat sub numele de „Overlord (Suzeranul)”, dar declanşarea lui a
fost amânată până în 1944.
Procesul de planificare a fost început în
primele zile ale lunii martie 1943 de către „Şeful Statului Major al
Comandantului Suprem Aliat” (COSSAC), generalul locotenent Frederick E.
Morgan, secondat de adjunctul său american, generalul maior Ray Barker.
Planul a fost adoptat şi adus la zi în ianuarie 1944 de „Cartierele
Generale ale Forţelor Expediţionare Aliate” (SHAEF), conduse de
generalul Dwight D. Eisenhower.
Raza mică de acţiune a avioanelor de
vânătoare britanice, care acţionau de pe aerodrumurile din insulă,
limitau foarte mult locaţiile posibile de debarcare amfibie. Mai mult,
din punct de vedere geografic, numărul locaţiilor era redus la doar
două: Pas de Calais şi coasta Normandiei. În vreme ce Pas de Calais
asigura cea mai scurtă rută din Anglia până pe continentul european,[1],
cele mai vaste şi joase plaje,[7][8] şi de asemenea cea mai scurtă cale
terestră către Germania, era în schimb puternic fortificată şi apărată.
Ca urmare, Aliaţii au ales Normandia ca zonă de declanşare a invaziei.
În parte datorită lecţiilor învăţate după raidul de la Dieppe de pe 19
august 1942, Aliaţii au decis să nu atace direct porturile franceze în
primele faze ale debarcărilor. Debarcările masive pe un front foarte
larg în Normandia ar fi permis ameninţarea simultană a mai multor
porturi, în principal a Cherbourgului şi a a altora, aflate mai la vest,
în Bretania, iar în scurtă vreme ar fi creat condiţiile necesare pentru
au atac de amploare spre Paris şi mai departe spre graniţele Germaniei.
Normandia avea o zonă de coastă mai slab fortificată şi în acelaşi timp
era un punct strategic neşteptat de debarcare. Atacul executat în
această zonă ar fi asigurat crearea confuziei şi debandadei în rândul
forţelor germane. În noiembrie 1943,[2] generalul Eisenhower a fost
numit Comandant Suprem al Forţei Expediţionare Aliate din Europa
Occidentală. În ianuarie 1944, generalul britanic Bernard Montgomery a
fost numit în funcţia de comandant al Grupului de Armate al 21-lea, care
avea în subordine toate forţele terestre, şi a fost însărcinat cu
dezvoltarea planului de invazie.[9]
În momentul numirii lui Mongomery
la comandă, planul COSSAC propunea o debarcare amfibie a trei divizii
şi transportarea pe calea aerului a două brigăzi. Montgomery a crescut
rapid proporţiile planului iniţial de atac la cinci divizii debarcate
prin acţiuni amfibii şi a trei divizii pe calea aerului, ceea ce a dus
la cuprinderea în planurile debarcării şi a acţiunii de pe plaja Utah.
(Mongomery ceruse la început atacul a patru divizii aeropurtate, dar
capacitatea de transport limitată a făcut ca atacul să fie dat de numai
trei divizii). În total, pentru Bătălia din Normandia aveau să fie
destinate 47 de divizii: 19 britanice, 5 canadiene şi una poloneză sub
comandă britanică şi 21 de divizii americane, plus o divizie franceză,
în total 1.400.000 de soldaţi. Pe 7 aprilie şi 15 mai, Montgomery şi-a
prezentat strategia de invazie la şcoala Sf. Paul din Londra. Mongomery
prevedea o luptă de 90 de zile, în care timp aliaţii ar fi trebuit să
atingă Sena, cu două flancuri care ar fi pivotat în jurul Caenului, cel
britanic rotindu-se spre stânga, iar cel american spre dreapta.
La acţiunea amfibie aveau să participe cam 6.900 de vase, puse sub comanda
amiralului Bertram Ramsay (care fusese implicat nemijlocit la
debarcările din Africa de nord şi din Italia). Dintre acestea, peste
4.100 erau vase de desant. Pentru acoperirea aeriană a operaţiunii
fusese constituită o forţă aeriană formată din 12.000 de aparate de
zbor, aflată sub comanda mareşalului aerului Trafford Leigh-Mallory.
Aceste aparate de zbor trebuiau să asigure sprijinirea din aer a
debarcări, transportul paraşutiştilor în peste 1.000 de misiuni,
lansarea a peste 10.000 tone de bombe în aproximatv 14.000 de misiuni.
Obiectivul
primelor 40 de zile era cucerirea unei enclave, care să includă oraşele
Caen şi Cherbourg. Cherbourgul era vizat în mod special pentru portul
său cu ape adânci. Ar fi trebuit să urmeze atacuri care să străpungă
apărarea germană şi să elibereze Bretania şi porturile de aici, plus o
înaintare de aproximativ 190 km spre sud-vestul Parisului, de la Le
Havre, prin Le Mans spre Tours, astfel încât, după 90 de zile, aliaţii
să controleze zona mărginită de râurile Loara la sud şi Sena la
nord-est.
Diversiunea
În lunile care au precedat invazia, Aliaţii au pus la punct o amplă
acţiune de diversiune, „Operaţiunea Bodyguard”, concepută să-i convingă
pe germani că zonele de debarcare sunt altele decât Normandia, ci mai
degrabă Peninsula Balcanică, sau sudul Franţei. În săptămânile care au
precedat invazia, pentru a-i convinge pe germani că principala zonă de
invazie va fi Pas de Calais şi că o a doua zonă de invazie va fi
Norvegia, Aliaţii au conceput un alt plan de diversiune, „Operaţiunea
Fortitude”. Operaţiunea Fortitude Nord trebuia să-i convigă pe germani
că Aliaţii aveau să debarce în Norvegia, iar Operaţiunea Fortitude Sud
trebuia să-i convingă pe germani că atacul principal avea să fie dat în
Pas de Calais. Obiectivul acestei operaţiuni de diversiune era acela de a
bloca forţele germane departe de Normandia.
A fost creată o armată-fantomă – Grupul I de armate SUA („FUSAG”), localizată în
sud-estul Angliei, pusă sub comanda generalilor Lesley J. McNair şi
George S. Patton. Germanii au fost convinşi de existenţa acestei
armate-fantomă cu ajutorul agenţilor dubli şi a traficului radio fals.
Germanii aveau o reţea vastă de spioni care lucrau în Anglia. Din
fericire pentru Aliaţi, toţi aceşti spioni fuseseră capturaţi. Spionii
putuseră să opteze pentru cooperarea cu Aliaţii sau pedeapsa capitală.
Cei mai mulţi au ales să coopereze şi astfel serviciile naziste de
spionaj primeau rapoarte despre existenţa FUSAG şi preparativele aliate
de debarcare în regiunea Pas de Calais. Pentru a adânci diversiunea, au
fost create „tabere” din placaj, populate cu „autovehicule” şi
„blindate” gonflabile, plasate în regiunile din apropierea porturilor
din estul Angliei. Avioanele de recunoaştere germane au putut fotografia
în voie aceste „concentrări de trupe”. În acelaşi timp, cele mai multe
bombardamente navale aliate s-au concentrat în zona Pas de Calais, nu în
regiunea Normandiei. La toate acestea s-a adăugat valul de mesaje radio
din regiunea învecinată Pas de Calaisului, menită să-i inducă şi mai
mult în eroare pe germani.
În sprijinul Operaţiunii Fortitude Nord, a
fost concepută Operaţiunea Skye – o amplă activitate radio în nordul
Scoţiei, menită să inducă analiştilor germani convingerea că se
organizează o a doua debarcare în Norvegia. Pentru a face faţă acestei
ameninţări trucate, germanii au păstrat în Norvegia numeroase trupe,
care ar fi putut altfel fi folosite în Normandia.
Ultima parte a planului de diversiune a avut loc în noaptea de dinaintea invaziei: au
fost lansate mai multe „regimente de paraşutişti” asupra oraşelor Le
Havre şi Isigny, în fapt o armată formată din manechine îmbrăcate în
uniforme militare. Aceste manechine i-a făcut pe germani să creadă că a
fost lansată o nouă acţiune aeropurtată. Aceasta a blocat trupele
necesare întăririi defensivei din Normandia într-o zonă depărtată de
plajele pe care avea loc debarcarea reală. În aceeaşi noapte, două
escadrile RAF au creat iluzia unui uriaş convoi naval care ar fi navigat
spre Cap d'Antifer (15 mile maritime nord de Le Havre). Această acţiune
a fost realizată prin lansarea precisă a unor fâşii metalice fine.
Mulţimea de fâşii metalice lăsau să se vadă pe radarele germane un
semnal care putea fi interpretat de operatori ca o flotă formată din
nave mici care remorcau baloane de baraj.
Echipamente speciale
Unele dintre cele mai neobişnuite pregărtiri ale aliaţilor au inclus
vehiculele armate special adaptate pentru asaltul amfibiu. Dezvoltate
sub conducerea generalului maior Percy Hobart (cumnatul lui Montgomery),
aceste vehicule (poreclite drăciile lui Hobart) includeau tancuri
amfibii Duplex Drive Sherman, „crocodili” Churchill, blindate
aruncătoare de flăcări, de distrugere a câmpurilor minate, tancuri-pod
sau tancuri-cu-drum-bandă, destinate în special primelor ore ale
debarcării. Aceste tancuri se puteau transforma rapid în blindate
obişnuite, după demontarea dispozitivelor speciale. De asemenea, au mai
fost concepute tancuri purtătoare de mortiere de calibru mare, pentru
distrugerea cazematelor. Aceste vehicule au fost testate pe plajele din
Yorkshire, Anglia. Cele mai multe „drăcii” au fost deservite de echipaje
din Divizia a 79-a blindate, fiind detaşate pe lângă diferitele unităţi
de desantare. Inginerii militari au conceput două porturi
prefabricate „Mulberry”, vitale pentru asigurarea aprovizionării
Aliaţilor în primele săptămâni ale bătăliei, până la cucerirea unor
porturi cu ape suficient de adânci. Pentru asigurarea combustibulului
forţelor de invazie s-a conceput operaţiunea PLUTO (Pipe Line Under The
Ocean – Petroduct sub ocean), o serie de conducte submarine prin care să
fie pompat combustibil din Regatul Unit până pe plajele invaziei.
Repetiţii şi măsuri de securitate
Forţele aliate şi-au repetat rolurile desemnate pentru Ziua Z timp de mai multe
luni înainte de declanşarea invaziei. Pe 28 aprilie 1944, la Devon, pe
coasta sudică a Angliei, 749 de infanterişti şi marinari americani au
fost ucişi de un vas torpilor german, care i-a surprins pe aliaţi în
timpul unui astfel de exerciţiu. Eficienţa operaţiunilor de
diversiune a fost crescută de embargoul informaţional din Regatul Unit.
Călătoriile din şi spre Statul Liber Irlandez au fost interzise, iar
pătrunderea în regiunea de coastă a fost restricţionată. Ambasadele şi
consulatele germane din ţările neutre au fost bombardate cu tot felul de
informaţii greşite, sperându-se ca eventualele informaţii adevărate să
treacă neobservate în valul de dezinformări.
În săptămânile de dinainte de invazie, serviciile de spionaj au constatat cu surpindere că
în ziarul britanic Daily Telegraph, pe pagina de cuvinte încrucişate,
au apărut numeroase cuvinte care erau nume de cod care aveau legătură cu
debarcarea. Dacă la început MI-5 (serviciul de securitate) a crezut că
este vorba de simple coincidenţe, când a apărut şi cuvântul mulberry au
intrat în alertă. Creatorul careurilor, un profesor, a fost supus unui
interogatoriu. Profesorul s-a dovedit nevinovat.
Până în Ziua Z s-au produs mai multe scurgeri de informaţii. La un moment dat, germanii au
obţinut documente conţinând referinţe la Operaţiunea Overlord, dar
detaliile erau insuficiente.[11] O altă scurgere a apărut în momentul în
care generalul Charles de Gaulle, în timpul mesajului radio de după
Ziua Z, a afirmat că debarcarea din Normandia este adevărata invazie.
Această afirmaţie ar fi putut ruina întreaga operaţiune Fortitudine. Din
fericire, germanii nu l-au crezut pe de Gaulle şi au aşteptat prea mult
să acţioneze în Normandia împotriva Aliaţilor.
Planul aliat al invaziei
De la est la vest, trupele aliate erau dispuse astfel:
Sectorul britanic (Armata a II-a)
Divizia a 6-a aeropurtată trebuia transportată cu avioanele de paraşutişti şi
planoare la est de râul Orne, pentru a proteja flancul stâng.
Brigada 1 servicii speciale (Comandourile 3, 4, şi 45) trebuia să debarce la
Ouistreham în sectorul Queen Red (extrema stângă). În cadrul acestei
brigăzi, luptau şi două subunităţi franceze.
Corpul I britanic, divizia a 3-a de infanterie şi brigada a 27-a de blindate trebuiau să
debarce pe plaja Sword, de la Ouistreham la Lion-sur-Mer.
Comandoul nr. 41, parte a Brigăzii a 4-a servicii speciale, trebuia să debarce pe extrema dreaptă a plajei Sword.
Divizia a 3-a infanterie canadiană, brigada a 2-a blindată canadiană şi
comandoul nr. 48 trebuiau să debarce pe plaja Juno, de la
Saint-Aubin-sur-Mer la Courseulles-sur-Mer.
Comandoul nr. 46, parte a Brigăzii a 4-a servicii speciale, trebuia să debarce pe plaja Juno
pentru a escalada dealurile de pe partea stângă a estuarului râului
Orne, unde trebuia distrusă o baterie. Bateria s-a dovedit neînsemnată
în timpul luptei, iar comandoul a fost păstrat în rezervă pentru Ziua Z+1.
Corpul al 30-lea britanic, divizia a 50-a infanterie şi brigada a
8-a de blindate trebuiau să debarce pe plaja Gold, de la Courseulles la
Arromanches. Comandoul nr. 47, parte a Brigăzii a 4-a servicii speciale, trebuia să debarce pe flancul vestic al Plajei Gold.
Divizia a 79 de blindate, dotată cu vehicule speciale, ("drăciile lui Hobart")
pentru deminare, pentru salvare şi pentru asalt a fost distribuită de-a
lungul plajelor anglo-canadiene.
Sectorul american (Armata I)
Corpul
al 5-lea american, divizia I de infanterie şi divizia a 29-a de
infanterie, trebuiau să debarce pe plaja Omaha, de la
Sainte-Honorine-des-Pertes până la Vierville-sur-Mer.
Batalioanele al 2-lea şi al 5-lea de trupe de asalt trebuiau să debarce la Pointe du
Hoc; batalionul al 5-lea a fost abătut spre plaja Omaha.
Corpul al 7-lea, divizia a 4-a şi regimentul al 359-lea al diviziei a 90-a
trebuiau să debarce pe plaja Utah, în regiunile localităţilor
Pouppeville şi La Madeleine.
Divizia a 101-a aeropurtată trebuia paraşutată în zona localităţii Vierville în sprijinul debarcărilor de pe plaja Utah.
Divizia a 82-a aeropurtată trebuia paraşutată în regiunea localităţii
Sainte-Mère-Église, pentru a proteja flancul drept. Planul original
prevedea paraşutarea mai spre vest, în centrul Peninsulei Cotentin, cu
scopul protejării forţelor debarcate pe plaje şi asigurării interzicerii
deplasării întăririlor germane spre zonele de debarcare. Planurile au
fost schimbate mai târziu, zona de paraşutare fiind mult mai aproape de
zonele de debarcare, datorita descoperirii prezenţei diviziei a 91-a de
infanterie germană în zonă.
Preparativele navale
Flota de invazie a fost concepută ca fiind formată din 8 categorii diferite
de nave. 6.938 de vase erau împărţite în 1.213 vase de război, 4.125
vase de transport (vase de debarcare) şi 1.600 vase de sprijin, dintre
care unele erau vase comerciale neînarmate.
Comanda supremă a Forţei
Navale Expediţionare Aliate era asigurată de amiralul Bertram Ramsay.
Forţa navală a fost împărţită în două flote separate: cea vestică, sub
comanda contraamiralului Alan G Kirk şi cea estică, sub comanda
contraamiralului Philip Vian.
Navele de război asigurau protecţia
transporturilor împotriva atacurilor navelor de suprafaţă, submarinelor
şi aviaţiei inamice şi asigurau sprijinul trupelor prin bombardamente
navale imediat înainte şi în timpul debarcării.
Nume de cod
Aliaţii au folosit o multitudine de nume de cod pentru diferitele operaţiuni
ale invaziei. Overlord era numele destinat concentrării de trupe pe
continent. Prima fază, de stabilire a unui cap de pod sigur, a fost
codificat Neptune. După cum se poate afla din documentele expuse la
Muzeul Zilei Z:[3]:
| Citat: | „Forţele
armate au folosit nume de cod pentru a se referi la operaţiunile
militare. Operaţiunea Overlord a fost numele de cod pentru invazia în
Europa de nord-vest. Faza de asalt a Operaţiunii Overlord a fost
cunoscută ca Operaţiunea Neptun... Operaţiunea Neptun a început în Ziua Z
(6 iunie 1944) şi s-a încheiat pe 30 iunie 1944. Până în acest moment,
aliaţii au stabilit un punct de sprijin puternic în Normandia.
Operaţiunea Overlord a fost începută în Ziua Z şi a continuat până când
forţele aliate au traversat râul Sena pe 19 august 1944”. |
|
|
